Terapia magica - Efecte de rezonanta ale limbajuI magic

In etapa mitica, puterea terapeutica a cuvantului (semn) este expresia unitatii a doua categorii de credinte: cea animist-cosmogonica, a unitatii universale dintre corpurile si fortele cosmice, respectiv cea totemico-tabuistica, potrivit careia cuvantul este “lucru”. In consens cu aceste convingeri, cuvantul are atributul esential de a fi identic cu lucrul, cu fiinta, cu daimonul sau cu zeul denumit. O atare identitate permite controlul celui numit, provocarea de actiuni si comportamente adecvate rostirii cuvantului-nume. Caci, “daca se cunoaste esenta lucrurilor si a fiintelor, dar si entitatile ce le comanda, e posibil sa actionezi asupra lor si chiar sa te investesti cu puterile lor. Asta face si samanul, majoritatea timpului in scopuri umanitare.”(Mercier). Utilizat in planul actului “profan” (orizontal, interuman) sau “sacralizat” (vertical, transuman), ca semn de putere, cuvantul va deveni si instrument de control (terapeutic implicit) al grupului de catre indivizi intiati.
glitter-graphics.com
Formularea ipotezelor cu privire la geneza cuvantului, in speta a celei mimetice si a variantelor sale, este in masura sa fundamenteze explicativ convingerile intuitive si practicile arhaice vizand efectele sale de putere. Neputand sa faca deosebire clara intre cuvinte si lucruri, “primitivul isi inchipuie, de obicei, ca legatura dintre lume si persoana sau lucrul denumit cu ajutorul acestuia nu este numai o asociatie arbitrara si ideala, ci o legatura reala si esentiala, care uneste numele cu persoana in asa fel incat magia poate fi exercitata asupra unui om cu tot atata usurinta prin numele sau, ca si prin parul sau unghiile acestuia, ori prin orice parte materiala a persoanei sale. “ (Marcus). Legatura dintre lucru si nume era atat de puternica incat tot ceea ce nu avea nume nu exista cu adevarat. Cunoasterea prin nume a fost, deci, cea dintai raportare explicita a omului in lume. O atare relatie este sugerata implicit in desfasurarea cosmonogiei mitice. Pentru autorul lui Enuma Elis, de exemplu, mitul babilonian al cosmogenezei, faptul ca cerul, pamantul sau zeii “nu aveau inca nume” insemna ca ei inca nu fusesera zamisliti. Din aceasta interpretare rezulta ca imaginea mitului nu reprezinta “lucrul”, ci este - in extremis- lucrul insusi. Altfel spus, din faptul ca limbajul mitic opereaza cu imagini incarcate de semnificatii, mitul este purtator al unui fel de “vitalitate”, a unui “dinamism propriu”. Tocmai acest dinamism explica “puterea cuvantului”, identiatea efectiva dintre cuvantul mitic si actiunile psihice ale omului arhaic. Originea acestei inversiuni ontologice trebuie cautata in credinta ca fiecare lucru are un suflet. Numai sesizarea acestui “suflet” este in masura sa permita numirea lucrului printr-un cuvant mimetic adecvat: suflu si zgomot. Intr-o atare calitate, cuvantul se caracterizeaza printr-o dimensiune corporala; caci fiind un fel de lucruri, cuvintele au propriul lor suflet: vibratie aflata in nemijlocita rezonanta cu “sufletul” lucrului denumit. 
Tocmai aceasta directa posibilitate de corespondenta vibratorie - convingerea in existenta unei unitati a tuturor corpurilor si fortelor cosmice (animism) - va constitui premisa pentru practica unei milenare magii a cuvantului rostit. 
Ritualul magic, urmarind o atare finalitate pragmatica, a angajat complet un sistem de semne deja constituit: gesturi devenite dansuri, imagini materializate in simboluri plastice, ritmuri devenite muzica. Primul sistem magic devine, astfel, si primul sistem semiotic-simbolic sincretic, a carui finalitate se subordona unui impuls unic: vointa de a trai. Tipologia aferenta practicilor magice poate fi supusa unei duble evaluari semiotice: aceea a relatiei dintre semnificant si semnificat, pe de o parte, dintre gradul de motivatie si de arbitrarietate, pe de alta parte.  
  prof. T. D. STANCIULESCU