“Sa ai mila de aproapele tau... Faceti bine tuturor si veti deveni fiii Celui preainalt...”
Acestea sunt cuvintele spuse de Mantuitorul nostru, in fata unei multimi pestrite de oameni de tot felul din Palestina. Pe atunci, Hristos incepuse activitatea mesianica, avea ucenici si incepuse sa predice oamenilor iubirea si respectul pentru semeni. Respectul pentru sine si pentru cei din jur confera omului o viata demna, fara a cadea in capcanele raului. Astfel, omul se ridica la un nivel prin care se poate cunoaste pe sine, cultivand anumite virtuti - ca modestia, ce nu-i permite sa se creada superior celor din jur. Totodata, omul va sti sa se fereasca de compania celor care-i fac rau. Caci chiar Isus Hristos a spus: “Fereste-te. Daca fratele tau a gresit, atrage-i atentia, daca nu te asculta, mai ia pe cineva, daca nici atunci nu te intelege, sa-ti fie pagan si vames.” (vames insemnand un om al interesului), adica sa-l ocolesti.
Omul nu trebuie sa uite ca nu poate ajunge la Dumnezeu decat prin bunatate. Sfintii au suferit mult in decursul vietii lor, ajungand la sacrificiul suprem, fara a-si blestema calaii, ci iertandu-i. Noi nu suntem sfinti, dar nu trebuie sa uitam de pildele lor, sa ni le amintim in vremuri de restriste si “sa nu ne cerem osanda”, cum spun taranii nostri.
Bunatatea si mila sunt insusiri dumnezeiesti, ele sunt hrana zilnica a cresti-nului. Asa cum scrie in Evanghelii, “ Bun si Drept este Domnul”; “Mila voiesc, nu jertfa.” (Matei IX,13).
In istoria sfanta a bisericii crestine se cunosc cazuri de un botez al sangelui, al focului si al dorintei. Aceste cazuri sunt pecetea celor doua lumini ale sufletelor mari: bunatatea si mila. Aceste doua atribute dumnezeiesti au fost primite de Biserica de la Hristos si transmise crestinilor, din generatie in generatie, devenind virtuti ale relatiilor dintre crestini si ale crestinilor cu ceilalti oameni; de aceea, Domnul Hristos spune: “ Faceti bine tuturor, fara a cere ceva in schimb... chiar binecuvantati pe cei ce va vorbesc urat si iubiti pe vrajmasi.” (Luca, VI, 27-29).
Coborand o treapta etnica, la geto-daci, gasim pe marel preot Deceneu, numit de credinciosi Bun parinte, care locuia retras in munti, pe varful Kogaionon. Religia stramosilor nostri daci a fost monoteista si unitara. ~n viata spirituala a poporului nostru exista o serie de virtuti strabune care au devenit obiceiul locului. Ospitalitatea, umanismul, bunatatea, cumintenia nu s-au lasat sterse de catre popoarele migratoare cotropitoare.
Actele vechi, hrisoavele domnesti ale trecutului incep cu formula:”Io, domn bun si miostiv”, asa cum si poporul i-a numit cu drag: Alexandru cel Bun, Mircea cel Mare si Bun, Domnul bun Brancoveanu, Tudor cel Milos, Mihai cel Drept, Stefan cel Mare si Sfant. Astfel, credem ca bunatatea si mila au fost insusiri ale poporului mostenite de dinainte de Evanghelie, in mod natural.
Ca un popor care nu a oprimat pe altii, bunatatea, mila si ospitalitatea reprezinta pentru noi nu numai un indemn, ci si o obligatie, pentru ca sa nu tradam inaintasii. Circuitul permanent cer-pamant, bunatate-milostenie a fost prezenta crestina in viata obisnuita. Numai asa devenim fiii celui Preainalt, frati de credinta cu toti crestinii de pretutindeni si prieteni cu toti oamenii, socotindu-i pe acestia asemeni noua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu