Barbati chefuind o zi intreaga, ascunsi de ochii vigilenti ai consoartelor, in culturile cu vita de vie; fete umbland noaptea pe uliti, purtand pe cap coarne de cerb si sunand amenintator din clopote; focuri aprinse in noapte si artificii; carnavaluri cu masti hazoase si multa veselie; mese pline cu bucate, din care nu lipseau fripturile la protap, placintele si halvita; intalniri mai mult sau mai putin inocente ale indragostitilor... Petreceri si iar petreceri...
Asa treceau romanii nostri prin ... luna februarie, cea capricioasa si deseori friguroasa, cand englezul era cuprins de spleen pana-n rarunchi, rusul ofta gales langa samovar, iar francezul murmura, tremurand, versurile lui Baudelaire : “Februarie, de-a pururi ciudos pe-ntreaga fire,/ Din urna plina toarna un frig intunecos/ Localnicilor firavi din negre cimitire/ Si moartea rece peste foburgul neguros.”
Brrrr.... Nu-i asa ca romanii erau mai inspirati? Daca totul in jur e gri, de ce sa nu-si faca ei, atat cat pot, viata mai colorata?
Chiar si fistichiu, numai colorata sa fie. Caci toata suflarea romaneasca trebuia sa profite din plin de Saptamana nebunilor. In lumea satelor si a mahalalelor, februarie insemna o luna vesela, plina de evenimente si ritualuri mitice.
Ca o trezire la viata, simtind, parca, apropiata adiere a primaverii. Batranii simteau ca intineresc, tinerii simteau ca ... innebunesc. Era firesc, caci se apropia primavara mult asteptata, culminand cu Dragobetele, sarbatorit pe 24 sau 28 februarie, dar si in martie, cand este Dragobetele Cap de Primavara.
Sarbatorile de februarie, inventate parca pentru a mai incalzi si colora viata anosta din timpul iernii, au radacini in cele dacice si romane. Pentru Dragobete, cunoscuta celebrare a dragostei, modelul a fost mostenit din vremuri stravechi. Zurbagiul Dragobete era, initial, asemanator cu faunii si alte zeitati grecesti sau romane, cu picioare si coarne de tap, care dantuiau prin paduri si ieseau in calea femeilor. Ulterior, crestinismul a impus mai multa pudoare, iar Dragobetele a devenit un simbol al dragostei curate. O sarbatoare placuta pentru tineri, care ieseau in mijlocul naturii, culegeau ghiocei si aveau voie sa se sarute in vazul lumii. Era, de fapt, un fel de logodna. Iar dupa ce se potolea iuresul acestor sarbatori pitoresti, oamenii se linisteau si treceau la lucruri mai serioase. Doar februarie inseamna si inceputul unui nou an agricol; insasi denumirea populara de faurar venind tocmai de la faur, mesterul care pregateste uneltele necesare pentru munca campului. Asa ca, dupa distractie, vine si munca.
Oricum, timpul nu curgea, ca acum, anost si cenusiu, prin vietile acelor oameni. Si nu pot sa nu ma intreb: Ce nevoie mai avem de sarbatoarea, importata recent, a Sfantului Valentin? Diana BOGHIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu