Învățătorul din Bistricioara, în chestionarul înaintat revizoratului școlar Neamț din 1897, arată că amețeala se trata prin rugăciuni, bolile zmeilor cu zmeoaică zburătoare și odolean. Cât privește bolile din blesteme, ele ”se prind atunci când blestemă părinții pe copii, când omul este vinovat și mai ales dacă se blestemă sâmbăta și marțea.”
Bolile provente din ”voința sau din pedeapsa lui Dumnezeu și a Maicii Domnului sunt holera, anghina, ciuma și tot felul de boli grabnice”, iar ca boli molipsitoare enumeră anghina, holera, ciuma, tifosul. O parte din boli erau vindecate de babe doftoroaie, vraci, vrăjitori, cu ” țiglă sau frigare făcută de 7 ferari, se vâră în foc și după ce s-a înroșit se vâră în apă neîncepută, cu care se spală oamenii care suferă acele boli.”
Unele boli se lecuiesc cu următoarele buruieni: cârligâțică, potarcă, lumânărică, săcărică, pentru vătămătură (hernie) și toate bolile de stomac, iar pentru diferite tăeturi - cu pătlagină, pojarniță și fierea pământului.
Cârligățica, potroaca și săcărica se pun în rachiu, pojarnița se pune în untdelemn și se prepară ceea ce se numește unt de pojarniță, iar ferea pănântului și pătlagina prin punerea frunzelor pe rană.”
Pentru tratarea bolilor se făceau și scăldători cu strob de fân, poala sfintei Marii și cătușnica.
Cât privește alifiile folosite, se preparau din frunză de tutun, seu de oaie sau de vacă, piatră vînătă, pentru bube dulci.
Din salcie se prepară o băutură cu vin și apă sau rachiu. Se foloseau aceste băuturi pentru cel perit, adică dureri de gât și nas, pentru reumatism la picioare sau mâini și pentru slăbiciunea generală a corpului.
Cei ce se tratau trebuiau să nu mânânce acru, sărat pipărat și să nu consume alcool.
Mai era și așa-numita tratare cu anumite animale.
Se consemna ”căței la os frânt, broasca la anghine, păianjeni la bășica cea rea și tăieturi, melci la vătămătură, grăsime de urs pentru spăriet, reumatism și pentru îngrășarea copiilor slăbănogi.
Toate aceste doctorii, se menționează în chestionarul amintit, se iau dimineața, cât trebuie, o dată.
Se mai făceau și plasturi din ceapă, sare, sopon, untdelemn, spirt pentru frânturi de oase și scrînteturi, iar pentru răni se lua tămâie albă, sacâz, rășină albă, seu de oaie și seu de vacă și ceară.” Pentru vărsături se folosoeau apă călduță, pentru transpirație -ceai de soc, de romaniță, de tei. Bolnavul nu mănâncă sărat, pipărat, acru, ci numai apă rece.
(Din revista VIAȚA nr. 4, 1995)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu